She was running, she looked down, her feet were stuck tightly to the ground, she closed her eyes and she was running.
In her run she saw her friends but she did not stop "I will be back soon " she was waving and she kept running away, she saw her dad - "wow, I miss you so much" she said, but no reply came and she just kept running, she was passing by houses, buildings, cars, mountains, she could even fly high to the sky is she wanted to, but she didn't want to.
”I have to get there ..., I have to reach that place before I get lost ...", and she kept running , it was cold, dark and raining, and at one moment she just stopped running she FOUND it , she found the place, it was a nice lifeless place , just dark ground , no plants , no flowers ,nothing around. She sat down , looked around , opened her left palm , made a little hole in the ground and put the only thing she was holding in her palm in it , a THOUGHT, she laid back put her hand under her head and waited , watching the sky and waiting , and suddenly the thought bloomed , and everything changed, the place wasn't dark and sterile anymore it transformed itself in a beautiful garden , a white garden , all the flowers were white , she stood up, she cried and start walking back.
The End
3 comments:
Hmmm mm. Good good. She knew she had a good seed of thought. Why did she cry though, before walking back?
because she had to give up on that thought
Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă ca nu sunt decât o păpuşă de cârpă şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc, deşi în definitiv aş putea să gândesc tot ce spun. Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică. Aş dormi mai puţin şi aşs încerca să visez mai mult, de-abia acum înţeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc, aş ramâne treaz în timp ce toti ceilalţi ar dormi. Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi şi, Doamne, cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată! Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărimă de viaţă, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi sufletul. Doamne, dacă eu aş avea o inimă, mi-aă scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească. Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti şi o serenada de Serrat pe care aş oferi-o Lunii. Aş uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simţi durerea spinilor şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete. Doamne, daca aş putea primi o fărimă de viaţă... N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor ce iubesc, că îi iubesc. Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult şi aş trăi îndrăgostită de iubire. Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti. Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi, dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura. Pe cei bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine o dată cu vârsta, ci o dată cu uitarea. În fond, şi eu am învăţat de la oameni atâtea lucruri.
Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevarata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf. Am învăţat ca ori de câte ori un nou născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oara, degetul mare al tatălui său, îl ţine strâns pentru totdeauna. Am învăţat că doar un om are dreptul să se mire când vede un om c'ăazut, dar de fapt ar trebui sa întindă mâna să-l ajute să se ridice. Sunt o mulţime de alte lucruri pe care aş putea să le învăţ de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie eu voi fi murit deja."
Cât mi-am dorit sa fiu un uliu... Visam să zbor, să străpung aerul , să ajung la cer şi să nu mă opresc doar acolo, să zbor până la epuizare şi să cer clipei încă o bătaie din aripi!
Mi-am dorit atât de mult să zbor încât, la un moment dat cred că aş fi reuşit. Îmi făcusem rost de aripi... le confecţionasem din speranţe şi le lipisem cu iluzii. Le-am ascuns bine... le-am montat la loc ferit să nu se rupă - in inima mea. Din când în când mai pâlpâiau şi erau gata de zbor dar le frângeam avântul în aşteptarea lui "mai târziu".
Poate nu mă credeţi ...dar "mai târziu" a venit. Aripile mele s-au desfăcut... imense; au tremurat şi m-am desprins de sol. O secundă, atât, şi zborul meu s-a întrerupt brusc... cu o durere cumplită. Nu stiu cine ţintise, dacă mă ţintise... dar mi-a străpuns inima şi din ea au început să cadă pene... şi fulgi albi.
Am aflat, ulterior, că era inevitabilă căderea. Glontele fusese confecţionat dintr-un aliaj prea dur: un zâmbet, o privire, o mângâiere şi multă dragoste; şi a fost călit în focul amăgirii şi al deziluziei. De aceea am simţit eu ca mi-a străpuns tot sufletul. De aceea n-am murit pentru ceilalţi şi am murit doar pentru mine.
Acum sunt ce mi-am dorit să fiu - un uliu. Am gheare, am o privire sticloasă şi rece şi mă simt puternică. Sunt puternică. Dar... am uitat să zbor. Aveţi o pereche de aripi noi? Sunt uliu ...si am uitat sa zbor!
Vezi,oricâtă putere îţi da zborul tot vrei să fii mai aproape de casă, de pământ.
De ce sa mori?Din dragoste de zbor?Viaţa e plină de gloanţe de zâmbete adevărate sau artificiale, de iluzii şi de deziluzii,de amărăciune şi bucurie.
Puterea trebuie să-ţi dea încredere dar nu uita din când în când totuşi să mai zbori. Poţi!
Post a Comment